Când l-am auzit pe Dragnea zicând ”România nu este sat fără câini” și accentuând, printre altele, că gazele din subsolul acestei țări trebuie să fie ale românilor, vă spun sincer că primul meu gând a fost să mă înscriu în PSD!
Al doilea gând însă m-a dus la giurgiuveanul nostru, prieten, aliat sau cine mai știe ce cu Dragnea, care, chiar în ziua în care a fost numit ministru primul lucru despre care a vorbit a fost BRUA, precizând că acesta este în grafic și că în curând va intra în exploatare…
Cum e cu gazele din acest pământ? Și ale cui sunt ele? Unde se vor duce ele? Sigur că se vor încasa bani pe ele dar românașii tot prin pădure, după vreascuri, vor umbla.
Și ce să mai zic de intenția ANRE de a alinia prețul de referință al gazelor la cel european, de 120 de lei, când însuși Dragnea, cu gurița lui afirmă că mai mult de 40 de lei nu costă un MWh.
Pe de altă parte o tot bâlbâim cu amnistia și grațierea ca fiind ultima soluție de eliminare a abuzurilor… Aici s-a ajuns! Eliminăm abuzurile eliberându-i pe violatori, între alți nevinovați, evident… Vor ”resetare”, adică… Să pornim de la 0…
Atâția ”să facem” a zis domnul Dragnea în memorabilul său discurs încât nu știam ce să mai cred… Gata, îmi ziceam, deja depășim țări ca Elveția, Norvegia și altele
Dar m-am trezit repede și mi-am dat seama că ”FACEM” nu prea folosea respectivul domn în acel memorabil discurs… Zice cineva că exagerez? Îl invit să revedem împreună discursul și să facem semne… Să facem, zic!!
Poate că toate cele pe care le spun sunt ca o răbufnire de naționalism dar este un naționalism în sensul cel mai bun al cuvântului, acela de patriotism, un strigăt de deznădejde al unuia care vede cum această țărișoară binecuvântată de Dumnezeu cu de toate este din ce în ce mai îndatorată (am ajuns aproape de 100 de miliarde de euro datorie), din ce în ce mai săracă, în bogățiile naturale dar mai ales în OAMENI.
Eu și cei ca mine am plătit cu vârf și îndesat la vremea noastră, am stat la coadă la ”adidași”, bananele le coceam pe șifonier, ne încălzeam la flacăra lumânării și priveam cu jind peste graniță…
Când țărișoara a ajuns la 0 (zero datorii), prin sacrificiile fără seamăn ale unui popor oropsit, înfrigurat, înfometat, ținut în întuneric, cineva a adus UN MOMENT 0, ne-a resetat, și am luat calvarul de la început…
Eu nu voi mai plăti (am o vârstă!), am plătit odată cu vârf și îndesat însă îmi urlă sufletul de durere când mă gândesc la copiii mei și mai ales la nepoții mei…
Va veni vremea să plătească și ei… Ai mei, ai tăi, ai celor ca mine și ca tine căci ai unora, puțini dar șmecheri, au avut grijă părinții lor să le umple conturi în bănci străine, să le cumpere proprietăți pe plaje însorite, să-i ferească, cu alte cuvinte, de ”adidași” și altele asemănătoare…
