Clubul de fotbal Aquila Giurgiu împlinește peste puțin timp, în 2024, o sută (100) de ani de la înființare; frumoasă vârstă!
În anul 1924 un grup de mari proprieteri iubitori de fotbal înființează echipa „Aquila” Giurgiu, echipă care avea ternul în Obor, iar culorile clubului erau roșu-alb.
De la locul în care își disputau partidele ”de acasă” provenea și cântecul:
„Ce vine din Obor, ce vine din Obor….
E clubul Aquiliștilor, mereu, mereu învingători.
Să știe și Triumful că Aquila sunt campioni.”
Ion Puşcaşu, Cristache Dumitrescu, Mihalache Iordănescu (sau cum îi ziceau cunoscuții, Nae Cocoşatu’), Petre Penescu, Florea Mavrodineanu, sunt cei ce și-au asumat rolul de finanţatori ai unor echipe locale, imediat ce acestea s-au lansat pe ”piață” și și-au câștigat tot mai mulți fani.
Erau susţinători moral şi financiar. Fotbalul giurgiuvean le datorează aproape totul. Fără ei astăzi am fi vorbit probabil despre echipe de oină sau de popice și nicidecum de fotbal…
Celebrul Titi Teaşcă în cartea sa: „Ce rău v-am făcut”, scria despre nenea Mihalache, unul dintre generoșii finanțatori ai fotbalului giurgiuvean, că pentru el acest om va fi preşedinte pe viaţă la Aquila.
Fotbalul ajunsese încet, încet o obsesie. Iată de ce, la un moment dat, Iordănescu şi Puşcaşu au deschis un restaurant care se numea chiar așa: Aquila! Aici, după cum cred că ați intuit, veneau atât fotbaliştii cât și microbiștii municipiului. Aici mâncau, aici beau, și tot aici se mai îmbătau, legau prietenii, pentru ca la final de săptămână să se întâlnească din nou, unii cu alții… Unii în teren și alții în tribună, strigând: ”Hai Aquila”. Localul se afla chiar lângă cinematograful ”Europa” care ulterior, pe timpul comuniștilor, a căpătat numele de ”Lumina”, la capătul celebrei străzi ”General Foch”.
Florea Mavrodineanu, un alt înfocat microbist, finanțator și el, era proprietar de cofetărie în centrul oraşului, lângă bodega Picadilly. Era locul în care fotbaliștii își îmbrăcau echipamentele înainte de a intra în teren, într-un vestiar aflat lângă laboratorul în care cofetarii pregăteau niște savarine savuroase.
Dușmănia unui lider de partid a grăbit desființarea echipei Aquila.
Ce mai bună perioadă a echipei „Aquila” a fost în ediția 1936-1937 cînd în campionat a avut un parcurs bun. În urma rezultatelor a ajuns să joace finala pentru desemnarea campioanei districtuale cu echipa bucureșteană „Monitorul Oficial”, pe terenul „Sportul Muncitoresc” din Filaret, pe care a învins-o cu scorul de 5-3. Golurile giurgiuvenilor au fost marcate de Florea Ciochir – 3, și Laur Munteanu – 2.
Dar până a ajunge în finala campionatului districtual Aquila a jucat mai multe meciuri:
Aquila Giurgiu – Juventua București 1-0, Aquila – Venus București 3-1 și 1-5, Sporting Pitești – Aquila 0-1 (la acest meci, spectatotii din Pitești și-au făcut de lucru cu mașina cu care giurgiuvenii au venit la joc și acestia erau chiar să plece pe jos acasă), Aquila – CFR Roșori 2-2, Turnu Măgurele – Aquila 0-3. La Pucioasa fotbaliștii din Giurgiu au învins cu 1-0 iar cu P.C.A. s-a terminat la egalitate 2-2. După ce a învins pe teren propriu cu scorul de 3-0 pe C.T.C. Tîrgoviște, jucătorii giurgiuvenii au evoluat bine și în deplasarea de la Tîrgoviște unde au obținut remiză 2-2.
Din lotul de atunci al Aquilei făceau parte: – Nicu Marinescu, Pătrașcu și Popovici (portari)
– Mișu Corbu, Tîlmaciu, Vasile Dobrescu, I.Moacă (apărători)
– Gogu Gîrlea, Gogu Predescu, Cîmpineanu, Neacșu, Didi, Chicea (mijlocași)
– Laur Munteanu,Titi Teașcă, Florea Ciochir, Apostol, Ferenddino, Nemțescu, Coco Dumitrescu III (atacanți).
Golgeterii echipei erau Florea Ciochir și Laur Munteanu.
Rivalitatea dintre jucătorii echipelor locale exista și la nivelul susținătorilor acestora. De exemplu dușmănia dintre jucătorii şi susţinătorii echipei Dragaje şi cei ai echipei Aquila. Nu era vorba numai de rivalitatea sportivă ci și de o adevărată ură organică. Pe acest fond, unul dintre fraţii Stamate care avea pe atunci o funcţie în Biroul Permanent al Partidului Muncitoresc din raionul Giurgiu și care nu vedea cu ochi buni echipa Aquila a avut un cuvânt greu la desfiinţarea echipei.
După desfințarea echipei jucătorii sau s-a împrăştiat pe la alte echipe: Titi Teașcă (ajuns antrenor emerit) și Gogu Gîrlea la Ploiești, Coco Dumitrescu III a fost legitimat la UTA Arad (unde a ajuns fotbalist și antrenor cunoscut), Vasile Dobrescu (zis Calu) dar și Stan Ștefan (zis Fane Brînză) venit de la juniori și alți jucători s-au legitimat la nou înființata echipă Dunărea Giurgiu, care a primit botezul la Șantierul Naval Giurgiu.
În anul 1934 în Giurgiu se mai găseau echipele Sportul Muncitoresc, Dragaje și Unirea Giurgiu. Rivalii echipei Aquila erau fotbaliștii de la Triumf Giurgiu, echipă sponsorizată de unii propietari, la cîrma căreia se afla Petre Constandatos. Echipa Triumf avea în componență cîțiva jucători talentați: Stroe portar, Mirlea, Nedo Rizeancu, Nicu Ionescu (zis Vulpea Rea), Florin Ionescu.
Prima echipă de fotbal din Giurgiu, înfiinţată în perioada interbelică, de patronul italian al Fabricii de Zahăr
Apariţia fotbalului în Giurgiu se datorează unui patron italian care a dorit să ofere angajaţilor săi un mod de petrecere a timpului liber menit să le aline dorul de casă dat fiind faptul că o bună parte dintre ei erau străini. La entuziasmul lor s-a atașat și dr. Puglisi Erico – directorul de atunci (1919) al Fabricii de Zahăr, cel care a adus prima minge de fotbal în orașul nostru.
Formaţia s-a numit „Danubiana” după numele Fabricii de Zahăr şi a fost înfiinţată în anul 1919, fiind prima echipă de fotbal giurgiuveană. În cadrul ei erau acceptaţi doar muncitori ai Fabricii de Zahăr. Cei mai mulţi jucători erau italieni, însă printre aceştia se regăseau şi greci, cehi, unguri sau austrieci. Nu lipseau însă nici autohtonii, cu toate că fotbalul în România era încă în perioada pionieratului. Antrenorul formaţiei era Lajos Nagy, iar terenul era amenajat în apropierea Spitalului Judeţean de astăzi.
De la capitalism la comunism
Echipa ”Danubiana” supravieţuieşte celui de-al Doilea Război Mondial însă odată cu venirea comuniştilor la putere Fabrica de Zahăr este naţionalizată. Numele formaţiei devine Flamura Roşie Giurgiu, iar la finele anilor ’50 este schimbat din nou, de această dată în Olimpia. În această perioadă se naşte rivalitatea cu cealaltă echipă importantă din oraş, Dunărea, echipa Şantierului Naval.
Din echipa Danubiana făceau parte Antonio Serafini, Ion Ionescu ,Francisc Korschner, Ignat Herbert, Augusto Giulianelli, Haralambie Cuibuciu, Boris Coleff, Tecla Hubak, Iacob Bruno, Ilie Cantonieru (a mai jucat și la Acvila Giurgiu, stabilindu-se la Cluj, unde și-a continuat activitatea fotbalistică), Adolf Rubrenschi, Leonida Teodoridis, Josef Richno, Rudolf Hull, Șandor Naghi, Leon Janicek, Traian Țancof.
În septembrie 1922 locotenentul Gheorghe Vasilescu înfințează, la Liceul Ion Majorescu, echipa de fotbal San Giorgio.
În perioada mai recentă în cartierul Ghizdarului – Spoitori, cum îi spuneau cei din zonă, a activat echipa de fotbal ”Matilda”. Era echipa cartierului, neînscrisă în competițiile oficiale însă cu o activitate bogată și mulți suporteri.
Antrenorul echipei era Ion Mimiș, o figură foarte cunoscută, vînzător de ziare, chioșcul de ziare (la care era codă atunci când venea presa sportivă) fiind lângă Cinematrograful București, o zonă foarte circulată pe acea vreme.
Echipa juca de plăcere pe stadionul de la Velodrom și era formată din jucători din cartierul Spoitori dar nu doar romi ci și 3-4 români, pentru că în Giurgiu niciodată nu s-a făcut separare între romi și români, români și giurgiuveni fiind ambele etnii. Printre jucători se aflau și trei fotbaliști spoitori care jucau la Olimpia Giurgiu, frații Mihai și Bondel Preda și Petre Mimiș (băiatul antrenorului).
Preda Bondel și Petre Mimiș au evolut și la Dunărea Giurgiu.
Nu a fost o echipă cu ifose și pretenții, au jucat doar de plăcere și niciodată cu supărare față de rezultat; într-un meci amical cu Dunărea Giurgiu, disputat pe stadionul din Port, fotbaliști de la Dunărea le-a administrat un scor de curtea şcolii.
