Nicolae Barbu a fost reales președinte al organizației municipale a PSD Giurgiu la recenta conferință de marți, 2 octombrie.
S-a scris atât de mult despre acest eveniment încât subiecte ca referendumul, scumpirea carburanților, arestarea Elenei Udrea și multe altele au trecut pe planul secund, chiar în umbră, devenind invizibile aproape.
S-a scris de pe diverse poziții, în funcție de interesele de moment, fiecare dintre cei care au scris poziționându-se ei înșiși așa cum au avut interesul; scrierea unuia ca mine ar fi fost total neinteresantă și nesemnificativă așa că m-am abținut.
Dar, cârcotaș cum sunt, nu am putut să nu observ niște chestii!!!
Mi-a atras atenția sala foarte plină! Cu cine credeți? Cu cei de vârsta mea!
Sigur că nu este rău că unii ca mine (la vârstă mă refer) participă la asemenea activități.
Dar… o asemenea structură de vârstă a participanților la un important eveniment al PSD-ului (așa cum a fost considerat de organizatori și prezentat în media giurgiuveană) nu face decât să confirme toate supărările, chiar și frustrările, celor mai tineri care nu contenesc să acuze vârstnicii de ce se întâmplă în politica și societatea românească în aceste zile.
Ce legătură are titlul cu asta? Păi cam aceiași participanți (ca structură de vârstă, desigur!) au participat și la recenta petrecere organizată de Ziua persoanelor vârstnice… Nu pot să fac referire decât la poze căci neștiind cum se dau invitațiile nu am apucat și eu una (frustrat, este?)! Nici la petrecere, nici la conferință, căci sunt convins că nu a fost condiționată participarea la vreuna de participarea la cealaltă.
Pe aleși i-am văzut la amândouă… Și erau sigur aceiași.
Priviți aceste rânduri (opinii din Parcul Colorat) ca pe o ironie (tristă) în ton cu multele ironii pe care (am auzit că) le-au făcut aleșii (de orice rang) prezenți pe scena Ateneului, participanți la conferința municipală a PSD Giurgiu.
Când ești pe scenă, între cei ALEȘI, îți permiți să faci ironii; când ești în sală, între cei MULȚI, nu poți decât să aștepți și să speri, mai ales dacă ești la vârsta la care privești lung în zare, singurul lucru care ți-a mai rămas fiind SPERANȚA.
