În copilărie pe o astfel de vreme cum este cea de acum noi, copiii, ieșeam pe străzi (ulițe) și în alai invocam paparudele aducătoare de ploaie.
Paparudă, rudă / Vino de ne udă / ca să vină ploaia…
Și ploaia venea, mai devreme sau mai târziu, că ăsta e mersul firesc al naturii
Chiar dacă ploaia nu venea imediat, la rugămințile noastre, noi copiii ne alegeam cu o distracție pe cinste, cu hainele ude leoarcă de la apa aruncată pe noi nu atât ca o ofrandă adusă ploii ci, mai ales, pentru a ne răcori…
Ne alegeam însă și cu o muștruluială zdravănă din partea părinților, mai mult a taților căci mamele, mai sensibile, erau mai aplecate spre cele sfinte și dădeau oarece credit (crezare) copilăriilor noastre, având o speranță (chiar și ascunsă) că incantațiile unor suflete nevinovate vor îndupleca pe Cineva și ploaia va veni…
Toate însă erau tratate la modul ”joacă de copii” sau tradiții din moși-strămoși… Atunci!
Acum văd că într-un oraș dunărean (dar nu doar acolo) a ieșit purcoi de lumuliță, un adevărat cortegiu după câteva fețe bine-cuvântate, cu o icoană purtată de fruntea binecuvântaților în fruntea alaiului, pentru a invoca ploaia…
Nu mai este acea joacă nevinovată din copilăria noastră ci o acțiune ”cât se poate de serioasă”, după părerea celor care au organizat-o și tratată cu cea mai mare convingere din partea celor care au mărșăluit prin căldura ucigătoare, prin soarele de foc, că ploaia va veni…
Am ajuns să fim ”oamenii ploii”…
Uitați-vă cu atenție în jur și veți remarca faptul că orice nemulțumire sau neajuns (și sunt multe) îi îndreaptă pe români, din ce în ce mai mulți, spre cele sfinte…
Când de fapt ar trebui să privească în cu totul altă parte, într-o parte în care rugile și vorba bună s-au dovedit la fel de eficiente ca și rugile adresate celor sfinte…
Trăim în România secolului 21! Și avem exact ce merităm!
Mai puțin ploaie! Și irigații!
