Am primit miercuri, 9 mai, un mesaj de la un cititor care m-a făcut să-mi dea lacrimile dar m-a și blocat, fiind unul dintre cazurile în care nu mai am nicio reacție…
În rezumat, acesta este mesajul:
”Bună ziua. Avem și noi un necaz și o nelămurire, poate ne ajută și ne luminează cineva.
E o familie căreia i-a murit un nou născut, a trăit doar o zi, dar nu a apucat sa i se citească nimic în spital.
Acum, preotul din sat a spus ca să-l înmormânteze pe seară fără tam-tam și fără cruce. Așa se face???? Până și sinucigașii au parte de cruce”.
Am postat mesajul pe Fb, cu acordul dar și la rugămintea celui care mi l-a trimis și bineînțeles că am primit reacții și sfaturi: să sun la Episcopie, ca sfat și că fiind nebotezat, copilul nu poate fi îngropat creștinește, ca explicație.
La câteva ore distanță aceeași persoană mi-a trimis un alt mesaj; iată-l și pe acela:
”…nu numai că l-am îngropat omenește pe acel nou-născut, cu o cruce, dar, mai mult decât atât, preotul a ”binevoit” (silit de împrejurări) să-i oficieze slujba… Așa sunt unii preoți din țara asta… Nu avem nevoie de unii ca ei”.
”Mulțumim pentru ajutor”, mai zicea mesajul, mulțumire față de care m-am simțit oarecum jenat, având în vedere trista situație.
Nu aveam de gând să fac un articol despre acest subiect, având în vedere că am postat mesajul integral pe Fb… Dar exact în acele câteva ore mi-a atras atenția un alt mesaj, cel al purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române care spunea că: ”…Biserica, inclusiv Ortodoxă, oferă spaţiul său larg deschis către oricine, inclusiv către persoanele care se află într-o situaţie ca aceasta (homosexuali, n.r)” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
Păi dacă este așa, stimate doamne care m-ați criticat, neînțelegând probabil către cine era îndreptată supărarea mea, de ce un nou-născut, creația lui Dumnezeu, nevinovat, fără niciun păcat, neîntinat de tentațiile vieții, nu are porțile deschise către Cealaltă Lume?
Pentru că așa vrea un popă?
Cine sau ce îi dă dreptul acelui popă să-și bată joc de suferința părinților care și-au văzut în viață mogâldeața de om doar câteva ore?
Și de aceea zic că nimic nu este întâmplător în viață… Cu doar o zi în urmă am avut o discuție cu o persoană respectabilă, vădit educată, de la care, din vorbă în vorbă, am aflat că l-a întâlnit pe Iisus.
”UNDE”, nu m-am putut abține să întreb?
”ÎN SUFLETUL MEU”, mi-a răspuns, simplu…
Eu cred că aceasta este adevărata Credință! Faptul că omul se regăsește și se împacă cu sine însuși în sufletul său… Faptul că omul conștientizează locul său în infinitatea Universului dar, mai ales, în sufletul său…
Cine îi dă dreptul acelui popă, care se crede probabil intermediarul lui Dumnezeu, să ia alinarea prin Credință a acelor părinți oropsiți de soartă?
Cine îi dă lui dreptul să-i împiedice a se împăca în sufletul lor cu credința că mogâldeața lor de om îl va întâlni pe Iisus, într-o lume mai bună?
Cine îi dă lui dreptul să le recomande acelor părinți să-și îngroape pruncul pe ”șestache” (pe înserat, cum zice, și fără tam-tam)?
Către astfel de ”oameni?” (cazuri rare dar iată că sunt) era îndreptată revolta mea, stimate doamne care ați ținut să mă trageți de urechi… Nu la un telefon (care oricum a fost dat) se referea…