Dunărea Giurgiu nu este doar un club. Este inima unui oraș. Este glasul tribunelor de altădată, este ecoul celor care au stat acolo acum 40, 60, 80 de ani, al părinților și bunicilor noștri, care au trăit fotbalul cu o pasiune care nu se uită, suntem noi toți, giurgiuvenii!

Am citit într-o cronică sportivă a prietenului meu Costel o frază care m-a întristat foarte mult, ținând cont de faptul că el, Costel, este unul care de când se știe este în inima fotbalului și a trăit și el ca și mine și ca zeci de mii de giurgiuveni, poate chiar sute de mii (în cei peste 100 de ani de activitate ai Dunării Giurgiu), emoțiile pe care le ai atunci când joacă echipa ta.
Iată fraza: ”Mai rar în analele fotbalului atâta duşmănie adunată la un loc, împotriva propriei echipe! Şi totuşi, Dunărea Giurgiu se poate „lăuda” cu o astfel de performanţă…”

Eu zic așa (convins fiind că sunt mulți ca mine):
Sintetic: Suporterii nu sunt „dușmani” ai echipei lor; legătura emoțională cu culorile și istoria clubului rămâne puternică. Ceea ce critică ei, de obicei, este:
- Conducerea – decizii greșite, lipsă de transparență, transferuri slabe, management defectuos.
- Rezultatele – când performanțele sunt sub așteptări, frustrările se îndreaptă spre cei considerați responsabili.
- Lipsa unui proiect clar – lipsa unei viziuni pe termen lung duce la pierderea încrederii.
A fi dezamăgit și vocal nu înseamnă a-ți urî echipa, ci dimpotrivă - înseamnă că îți pasă. Suporterii reacționează fiindcă au așteptări și pentru că își doresc ca echipa să revină acolo unde simt că ar trebui să fie, acolo unde doresc cu ardoare să fie!.

Și mai lacrimogen, ca din partea unui moș de 71 de ani, a unuia care se juca cu puța în țărână acum 65-66 de ani în spatele porții Dunării, pe stadionul din Port, dus mai întâi de mână de tata, în fiecare săptămână.

Dunărea Giurgiu nu este doar un club. Este inima unui oraș. Este glasul tribunelor de altădată, este mirosul de iarba udă de pe stadion, al mirosului de mici de la grătarele așezate în spatele porților, este ecoul celor care au stat acolo acum 40, 60, 80 de ani. Sunt părinții și bunicii noștri, care au trăit fotbalul cu o pasiune care nu se uită, suntem noi toți, giurgiuvenii!

Și acum, acest club care poartă pe umeri un secol de istorie, un club care a fost mândria Giurgiului, se vede aruncat în Liga 3 fără vreun merit, fără respect, fără să i se recunoască tradiția. Iar asta doare. Doare adânc.

Dar hai să fim clari: suporterii NU își urăsc echipa. Ei urăsc nepăsarea. Ei urăsc lipsa de responsabilitate. Ei urăsc indiferența unei conduceri care nu simte ce simțim noi.

Conducerea a pierdut contactul cu ceea ce înseamnă Dunărea. A uitat că un club nu e o semnătură pe o hârtie - e o comunitate, o familie, o moștenire. Când deciziile se iau fără suflet, fără strategie, fără să privești în ochii oamenilor care țin clubul în viață, atunci rana devine și mai adâncă.

Și banca tehnică? Când vezi că echipa joacă fără idee, fără energie, fără suflet, ai impresia că spiritul Dunării a fost lăsat pe marginea terenului. Antrenorul trebuie să dea tonul, să aprindă flacăra — dar flacăra pare stinsă.

Iar peste toate plutește ceva și mai greu: lipsa de interes. Asta e cea care ne sfâșie. Nu rezultatele. Nu liga. Ci faptul că pare că nimănui nu îi mai pasă cu adevărat.

Dar noi, suporterii, știm foarte bine că Dunărea Giurgiu n-a trăit niciodată datorită lor. A trăit datorită nouă.
Noi suntem sufletul. Noi, suporterii, suntem vocea care a făcut stadionul să vibreze 100 de ani.
Fără noi, clubul ar fi o pagină goală.
Cu noi, clubul încă respiră.

Nu este momentul să ne stingem vocile. Nu este momentul să ne retragem pentru că unora nu le place de noi, nu le place vocea noastră. Nu este momentul să lăsăm nepăsarea altora să îngroape ceea ce noi am ținut în viață atâta timp.
Acum este momentul să ne ridicăm, să ne facem auzite vocile
Să arătăm că Dunărea Giurgiu nu moare. Nu se predă. Nu cade fără luptă.

Un club de 100 de ani nu dispare pentru că unii n-au avut grijă de el. Un club de 100 de ani renaște pentru că suporterii lui refuză să-l lase să-și piardă identitatea.
Și dacă noi strigăm, dacă noi suntem acolo, dacă noi ținem flacăra aprinsă, atunci Dunărea are un viitor.
Și îl are datorită nouă.

Pentru că Dunărea Giurgiu nu e a lor. Dunărea Giurgiu e a noastră.
Și cât timp noi suntem aici, povestea nu se încheie.

1 decembrie 2025
Nelu Oancea